UCENIC LA OAMENI NEVOITORI

Ucenic la oameni nevoitori de Arhim Grigorie Staretul Manastirii Dohiariu

Batranul Grigorie, ucenic la oameni nevoitori, Staretul Manastirii Dohiariu din Sfantul Munte Athos, are un chip adanc brazdat de ridurile nevointelor duhovnicesti si trupesti. Cartea care apare acum in traducere romaneasca explica acest chip al nevointei neintrerupte. Parintele a ucenicit o viata intreaga pe langa oameni nevoitori, incepand cu frageda pruncie si ajungand pana la conditia de monah si staret atonit. Darul uceniciei neintrerupte, adica a fi deschis la a invata continuu si inca de la cei mai simpli oameni din jurul tau, este un dar specific oamenilor cu adevarat smeriti.

Chipurile de oameni nevoitori, pe care Parintele Grigorie nu numai ca i-a cunoscut, ci i-a pastrat in mintea si in inima dansului ca pe icoane vii ale unei virtuti sau a alteia si pe care ii zugraveste in cartea de fata, nu sunt intalnite frecvent in literatura noastra. Atentia Parintelui Grigorie a fost tot timpul indreptata spre cele smerite, spre cele simple, spre cele saracacioase, spre cele nevoiase, spre atitudini si gesturi de viata, din care nu a incetat a invata, descoperind in ele adevarul caii ce duce la Dumnezeu si-l implineste pe om.

A ucenicit o viata, cu buna stiinta, nu la picioarele vreunui Gamaliel, ci la picioarele unor anonime fapturi ale lui Dumnezeu care au iesit la liman silindu-si neincetat firea. Lectia ostenelii avea sa devina fundamentala si pentru parintele duhovnicesc si staretul Grigorie. Obstea Manastirii Dohiariu este croita dupa chipul sau, iar chipul sau este croit dupa chipul celor de la care a invatat cu rabdare osteneala si silirea firii. La Manastirea Dohiariu toate treburile, si cele grele si obositoare, nu sunt facute de argati, ci de obstea monahilor, in fruntea careia se afla intotdeauna Batranul Staret Grigorie, care adeseori ramanand singur, dupa retragerea discreta a fratilor, doborati de oboseala, isi zice: „Iar m-au parasit si m-au lasat singur, ucenicii mei!”

In tinerete l-a auzit pe Batranul Amfilohie din Patmos spunand: „Cu monah care nu munceste n-am avut de-a face si nu vreau sa ma insotesc” , si a facut din asta un crez. Silirea firii, osteneala, nevointa sunt cuvintele cheie care deslusesc intelesul vietii omului ce-L descopera pe Dumnezeu si ravneste a nu-L pierde si a nu se lepada de El. Cartea Parintelui este un imn inchinat nevointei si silirii firii. Memoria lui retine din copilarie chipul celor ce se nevoiau si invata temeinic lectia ostenelii.

„De mic copil am auzit ce spune Cuviosul Ioan Sinaitul: Monahul este o silire continua a firii. Si raposata mea bunica, Zaharo, imi spunea mereu proverbul: Noaptea si zorile m-au facut ostenitoare. Daca te astepti sa te descurci numai cu munca din vremea zilei, gresesti. Aceasta virtute a silirii am admirat-o si am iubit-o mai inainte de a o cunoaste. Si continui sa o doresc ca pe ceva care se potriveste firii mele mai mult decat orice… Atat de mare folos mi-a adus aceasta nevointa incat m-am gandit sa dedic acest capitol catorva oameni, pe care i-am cunoscut a fi sau despre care am auzit ca se silesc pe ei insisi, indiferent daca au fost monahi sau mireni.”

Alte imaginii din anii copilariei ii intaresc convingerea: „Am vazut mame cu multi copii intorcandu-se de la rau mai inainte de ivitul zorilor, cu cosul de rufe pe umar si cu fusta imbibata de apa rece. Se duceau intotdeauna noaptea ca sa castige timp, sa ajunga la prunci mai inainte de a se trezi.” Fara indoiala, va fi invatat multe si din carti Batranul Grigorie, dar lucrurile fundamentale pentru viata le-a deprins din exemplul celor in jurul carora s-a aflat de-a lungul vietii.

A peregrinat mult si a fost inzestrat de Dumnezeu cu darul citirii in cartea vietii. Gustand din cele mai amare si chinuitoare aspecte ale vietii sale si ale semenilor Parintele Grigorie nu-si ingaduie sa infrumuseteze in vreun fel lumea, pe oameni si lucrurile despre care povesteste. Este realist, vede cu durere lumea asa cum este ea. Franchetea, sinceritatea, deschiderea, lipsa oricarei tendinte de a cosmetiza realitatea sau de a ocoli aspectele mai putin frumoase ale vietii fac din cartea aceasta una din cele mai frumoase si mai cuceritoare prin realismul ei, ilustrat in icoane ale oamenilor in lupta cu neputintele, cu slabiciunile, cu ispitele lor si ale semenilor lor.

Dominant in paginile carti este chipul luptator si nevoitor, ostoit de provocarile vietii, deseori biruit de slabiciuni si de ispite, cazut, nicidecum chipul biruitor, ajuns la liman, odihnit. O face atat de frecvent incat simte nevoia sa se justifice catre cititor: „Monahul Nichifor a fost ispitit mult de catre satana in pustiul Kuvari.

A fost cernit precum graul si prajit precum ceapa in tigaie. Descriind viata unui cuvios, daca nu scriem despre ispitele lui, biografia lui nu este adevarata. Daca scoti din viata Sfantului Antonie cel Mare ispitele lui din pustie, ce mai ramane? Pe vremuri, nu spuneam „Sa citim viata lui Antonie cel Mare” ci „ispitele lui Antonie cel Mare”.